Când eram mică, pe la 4-5 ani mama a considerat că poate înlocui, sau măcar suplini, păpuşile şi jucăriile, cu literele şi cifrele. Aşa am ajuns să mă joc cu litere, cuvinte, propoziţii şi chiar fraze la o vârstă la care alţi copii erau preocupaţi de alte descoperiri.
De atunci mi-a plăcut să citesc şi mai apoi să scriu. Aşa am ajuns, la început să îmi semnez singură desenele pe care le făceam la grădiniţa şi mai apoi am ajuns să pun pe hârtie ceea ce gândesc, dorinţe, vise, bucurii, momente grele, toate gândurile ce vin şi trec prin mintea mea.
Aşa am învăţat că hârtia te ascultă întotdeauna, chiar şi atunci când cei din jur nu te ascultă sau nu te înţeleg. Ea stă liniştită şi tăcută, lăsând vârful creionului să exprime tot ce sufletul şi mintea produc.
Odata, îmi aduc aminte că am început un caiet numindu-l „supliment de memorie” căci mi se întâmplau prea multe şi mintea mea nu le mai putea stoca pe toate. Am găsit acel caiet după mult timp şi l-am recitit zâmbind. E frumos să vezi ce gândeai cu ceva timp în urmă şi să-ţi aduci aminte ce simţeai atunci şi chiar să retrăieşti acele momente. Poate că acum percep altfel acele momente însă îmi aduc aminte şi aşa cum le vedeam atunci.
Şi acum este la fel însă regret că de multe ori parcă îmi este lene să mai pun pe hârtie ce gândesc. Sau gândurile trec prea repede, viaţa trece prea repede şi nu îmi lasă nici un răgaz să mai păstrez ceva. E păcat să fii mult prea fericit uneori şi să vrei prea mult să te bucuri de fericire ca să mai laşi ceva şi pe hârtie. Sau alte ori eşti prea trist şi nu ai chef de nimic, însă nu-ţi dai seama că o foaie de hârtie te poate asculta mai bine decât un om şi te ajută să vezi lucrurile din exterior, de unde sigur poţi vedea mult mai bine ce e de făcut.
Regret că mi-am pierdut puţin entuziasmul de a spune ce gândesc. Parcă uneori mi-e frică să mai spun ceva căci ştiu că va exista cineva care să mă contrazică ori să mă mă condamne pentru ceea ce spun.
Cu toate astea însă mi-a rămas sentimentul, uneori de eliberare, alte ori de bucurie atunci când reuşesc să exprim în cuvinte ceea ce simt. E acelaşi sentiment pe care îl trăieşti atunci când vezi un copil crescând sub ochii tăi. Îl vezi zâmbind, îl vezi plângând, îl alinţi, îl cerţi ca mai apoi să-ţi dai seama că a crescut dar totuşi mai păstrează ceva ce-ţi aminteşte de copilul din trecut. Citind ceea ce scriu mă văd crescând, uneori mă aprob, alte ori mă cert în sinea mea şi îmi promit să nu mai fac greşelile pe care le-am făcut, dar până la urmă privind în ansamblu, sunt mândră de ceea ce am devenit, de copilul care a crescut sub ochii mei.
Unii înţeleg, mă ştiu aşa cum sunt şi mi s-a întâmplat chiar să mi se spună că întotdeauna au crezut că mă cunosc dar după ce au citit câte ceva scris de mine şi-au dat seama că nu îmi cunosc această latură. Nu-i nimic, au descoperit şi chiar tind să cred că şi alte persoane, care poate nu mă cunosc deloc, se vor regăsi în textele mele şi vor avea impresia că le-au fost citite gândurile pe care nu au ştiut până acum să le exprime în cuvinte. În fond sunt bucăţi de viaţă, bucăţi de suflet......Petale de suflet.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu