Va spuneam zilele trecute ca pregatim ceva interesant dar nu am vrut sa va spun nici despre ce e vorba si nici sa va arat textul in forma in care era atunci. Dar....Alex a avut grija ( si de ce sa fiu modesta, si eu l-am ajutat :D ) sa termine tentativa noasta de a scrie ceva impreuna. Si iata rezultatul! Mie cel putin imi place ce a iesit, si nu o spun de amoru artei, chiar imi place :X.
Adolescentin
Trecuse deja o ora de cand asteptam pe o ploaie mohorata. Eram in parc singur ,poate doar cu o veverita plouata ce sare dintr-o creanga in alta incercand si ea poate sa gaseasca ceea ce caut eu. Hm....ce caut eu? Buna intrebare! Caut....ceva ce am pierdut demult, sau poate mi se pare ca am pierdut.Un gand frumos, o amintitre, un vis, un lucru ce mi-a facut placere candva.
Acum uite ce fac. Stau pe banca asta ruginita, acoperita de trei scanduri mancate de carii, cu capul in jos, incercand sa imi fac in cap un desen din crapaturile asfaltului. Un desen ce vrea sa ma reprezinte, dar oare eu sunt cel care deseneaza? Sau doar sentimentele, starea in care ma aflu acum ma face sa gandesc asta? Uneori ma simt doar un actor ce joaca un rol dictat. Nimic al meu, nimic din mine, doar franturi de ganduri, idei ce nu imi apartin. Sunt ceea ce ma fac altii sa fiu, sunt starea care mi-o provoaca lumea din jurul meu. Uneori melancolie, euforie, fericire aparenta, alte ori o greata cumplita, o scarba fata de tot ce ma-nconjoara.Sunt satul de vise, de sperante, m-am saturat asteptand sa vina ceea ce vreau eu. Am cautat si cand am crezut ca am gasit, mi-am dat seama ca sunt inca prea mic pentru lumea asta mare si nu pot sa ma confrunt cu atatia vampiri ce se hranesc cu sentimente; sau poate ca vreau prea multe . ..
Ridic ochii si vad departe un copac aproape fara frunze, iar cele ramase sunt deja ingalbenite. Pot sa disting cateva zgarieturi adanci pe scoarta ca si cum cineva i-ar fi facut lucrul asta cu atata fericire si imaginatie, dar nu este asa. El singur si-a facut zgarieturile; din cauza lui scoarta este atat de urata, de neagra, plina de noduri. Poate ca asa sunt si eu. Aparent fericit si visator dar de fapt satul de vise spulberate. Visez mereu lucruri frumoase, planuri, idealuri , dar cate din ele ajung realitate si cate raman doar vise? Prea multe se pierd in negura timpului, de unele uit ca si cum nu ar fi fost ale mele, pe altele totusi le pastrez cu indarjire si sper in continuare sa devina relitate. Un om fara vise e un om sarac dar un om cu vise desarte?
Ma uit mai bine si vad un alt nenorocit, stand sub copac. Poate ca si el a suferit la fel ca si mine. Poate ca si el a fost zdrobit, iar acum incearca sa adune la loc ceea ce a ramas si sa o ia de la capat. Atatea vise, atatea sperante te fac sa crezi ca nu are rost sa continui sa lupti pentru ca oricum nu vei reusi sa le indeplinesti; si totusi atunci cand crezi ca totul s-a terminat apare o raza, ploaia se opreste, iese soarele si tu incepi din nou sa sa iti faci planuri, sa gandesti la Afrodita, sa te crezi Zeus. Ma hotarasc sa vorbesc cu el. Imi incordez picioarele, simt cum degetele incretite de la atata apa pleoscaie in adidasi, ma ridic, imi aranjez putin gulerul si incep sa ma apropii de copac. Cu capul lasat, parca tineam cu toata puterea sa calc in fiecare baltoaca plina de noroi, merg incet incercand in tot acest timp sa imi alcatuiesc in cap un dialog, sa gasesc ceva inteligent cu care sa deschid discutia. Cand aproape ajunsesem, disting la acea persoana parul lung, blond si trasaturi feminine. Era imbracata cu un palton ce fusese la viata lui rosu dar acum murdarit probabil de atata praf si noroi capatase o culoare urata, invechita. Ajung la doar cativa pasi de ea si raman acolo privind-o. Nu imi venea in minte nici un cuvant, nici macar vre-un gest pe care sa-l pot face ca sa-i atrag atentia. Insa nu a fost nevoie de asa ceva pentru ca ea s-a ridicat usor si m-a privit. In acel moment, in lumina lunii, am zarit doi ochi de un albastru atat de limpede, de clar , aproape ca te puteai oglindi in ei. M-a privit doar o secunda si apoi si-a plecat din nou capul, lasandu-ma sa-i vad doar parul blond in care se jucau razele lunii.
Incep sa respir din ce in ce mai repede, inima imi bate cu putere si un fior imi strabate tot corpul. Am vrut sa ii zic ceva, dar vocea parca mi-a pierit; intind mana, imi tremura, o ating si atunci vad cum se retrage si se tranteste din nou sub copac, stand cu capul in palme si cu fata in jos. Poate plange, sau doar se ascunde de mine. In linistea nopti incerc sa ii aud respiratia, sa disting macar ceva din starea ei, insa nu aud nimic… Ma las usor in jos, si ma asez langa ea…pana la urma ce conteaza daca o cunosc sau nu? Ce conteaza daca vorbim sau nu? Uneori doar prezenta unei persoane poate face mai mult decat zeci de cuvinte. Nu imi ramane decat sa astept. Si astept, astept…..as putea astepta zile intregi. Nu mai am nimic de pierdut.
Insa asteptarea mea nu dureaza mult. Dupa cateva momente, sau poate sa fi fost ore ,dar timpu trece fara sa il simt, parca si ploaia s-a oprit , nimic nu tulbura linistea noptii si parca nici ea nu pare ca ar vrea sa rupa tacerea. Dar ochii ei isi croiesc drum printre suvitele blonde si ma privesc iscoditor. O privesc si eu, iar ochii ni se intalnesc. Privirea ei devine blanda dar tot curioasa, pare ca imi cerceteaza fiecare colt de suflet si imi descopera toate secretele doar privind in ochii mei. Poate ca nu ar trebui sa o las, poate ca nu ar trebui sa imi las sufletul in mainile ei, sa-l descopere, sa-l cerceteze…..dar nu pot sa ma impotrivesc, pur si simplu o privesc in tacere lasand orice gand sa fuga unde vrea. Nu mai pot controla nimic, nici ce gandesc, nici ce simt, las totul la voia intamplarii….
Un zambet senin apare pe fata ei, desi ochii au o stralucire aparte ca si cum ar fi fost scaldati in lacrimi. Si totusi pe chipul ei nu se vede nici o umbra, e frumoasa si pura ca o dimineata de primavara. Nu stiu cum , nu stiu de unde, un zambet timid isi face loc pe chipul meu. Ciudat, nu stiam ca mai pot zambi. De fapt nici nu mai stiu cand am zambit ultima oara, insa parca tot ce a mai ramas bun din sufletul meu a iesit la suprafata prin zambetul asta.
Gandurile-mi erau blocate, vorbe nici nu pot visa ca imi poata iesi din gura… Nu puteam decat sa admir frumusetea ei si sa ma simt dezgustat de ce este in jur. Daca la inceput credeam ca ploaia, noroiul, frunzele ingalbenite si cazute pe alee sunt cele mai frumoase lucruri acum nu pot sa imi scot din minte ochii aia albastri, parul asta blond… Simt cum sufletul imi creste din ce in ce mai mult, simt cum inchisoarea asta de lut, corpul asta imperfect ma tine captiv si vreau sa ies, sa zbor si apoi cu ultima suflare sa intru in inchisoare ei, eu sa fiu ea, ea sa fie eu. Atunci aproprii capul de fata ei si pentru prima data aud, simt rasuflarea ei; tremura la fel ca mine; nu stie nici ea ce sa faca. Cum poti sa cauti atat si acum cand crezi ca totul s-a terminat, cand stai cu capul gol, in ploaie sub un copac batran sau pe o banca scorojita, cum poti sa crezi ca in sfarsit ai gasit-o? L-ai gasit? Pentru prima data am simtit intr-adevar ca timpul sta in loc. Pentru prima data am simtit ca secunda este minut, ora, infinit… Si ar mai fi durat mult timp daca un copil, razand, nu ar fi trecut prin fata noastra. Ploaia se oprise demult si parcul se insufletise din nou, ea intinde mana, imi da o frunza vejtejita, apoi se ridica si pleaca.
Raman cu frunza in mana nedumerit. Nu indraznesc inca sa ma ridic. Cu siguranta o sa mai raman acolo ceva timp incercand sa imi dau seama daca a fost un inger sau am visat.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu